Notite rezultate dupa lecturarea catorva pagini din Hesse- Lupul de stepa
Intr-o obisnuita si friguroasa zi de februarie, cu o tigara in mana, cu cafeaua imbiindu-mi simturile si cu rock fm-ul destul de tare, ca doar sunt singura at home, ma apuc sa mai notez diferite prostioare ce imi trec prin minusculul creier nespalat ce mi-a mai ramas.
Nu vreau sa ma afund inca o data, in stilul sacrcastic si bacovian cu care sunt obisnuita, in grijile si nejunsurile vremurilor in care traim, si nici nemultumirile ce seara de seara nu imi dau pace, ci am sa conturez cat pot de bland lumea ce ma inconjoara.
Fara prea mult efort psihic si fara prea mult har de la cel de sus, imi creez o imagine nu prea roz a monotoniei si prostiei ce cuprinde generatia anterioara mie, prezenta si viitoare.
Imi place sa cred despre oameni ca se deosebesc de animale prin gandire. Oooo da, pretioasa gandire. Cate nu se invart in jurul acestui concept atat de accentuat de catre oamenii de succes. Gandirea pluteste, iar daca nu exista acest fenomen suntem daramati, ratati si epitete cu eceeasi conotatie.
Cu totii speram si ne dorim sa fim apreciati, invidiati, admirati, copiati si tot asa. Sunt oare aceste dorinte rezultatul unei gandiri sanatoase?
Traim intr-o mare gradina. Mare gradina Domnului. Cu mare regret observ ca unii sunt gradinarii, altii sunt daunatorii, putine flori frumoase si multi maracini. Cum i-as imparti? Nu e de domenul filosoficului sa asociezi categoriile de oameni. Cei muncitori, simpli, care nu spera la mai mult, a caror vise se rezuma la a trai, sau nu, la a supravietui sunt cei mai multi. Mai stie oare lumea ce este visul? Idealul in viata? Si ma refer aici la ambitia omeneasca de a avansa atat psihic, social cat si financiar. Scade cu pasi alergatori nivelul nevoilor din piramida lui Maslow. Ne asumam ajunsul la limite inferioare. Nu mai cunoastem dorinta de a perfectiona in ceva. Dar gandim. Gandirea ni se focuseaza in umilitoarele griji pentru hrana si supravietuire in cutiile in care ne traim luxul de zi cu zi. Populatia se rezuma, este fericita daca supravietuieste, oare mai gandim in cazul acesta? Fiara din salbaticie este si ea fericita, multumita daca a rumegat o singura data pe zi. Ne diferentiem de animale prin gandire.
Si cum mare este gradina Domnului, gasim in ea si maracinii. Au cu ce se hrani, dar isi insusesc minunate si stridente culori pentr a iesi in evidenta, nefiind desigur cu nimic mai presus decat restul supravietuitorilor din generatiile alaturate. Ba din contra, rau fac in jurul lor neasumandu-si importanta corecta si contributia sociala in marea gradina. Cu mare regret multi sunt ciulinii si maracinii in perioadele in care traim. Cata gandire emana astfel de specimene? Multa dar nu constructiva. Dar sunt si ei sa ne coloreze griul in care traim cu totii.
Ne bucuram de putinele flori ramase inca frumoase. Flori ce nu dauneaza. Putini mai sunt cei care au reusit sa ramana frumosi si nepatati de durere, slabiciune, minciuna, invidie si nenorocitele fenomene ce domnesc gradina.
Putini mai sunt cei care inca mai au coloana vertebrala, care au reusit sa-si insumeze calitatile si sa le pastreze, dar, nu ma pot abtine sa nu scriu ca prea putin rezista astfel de flori. Sunt mancate de daunatori, acoperite de maracini sau invinse de vanturile puternice ale rautatii ce prinde amploare si putere mai repede decat putem suporta.
Ca in orice gradina exista si daunatorii, care sunt de mii de felurii, marmi, culori, cu mii de nevoi si mii de scopuri, care … oare din acest motiv li se spun daunatori. Nu am vrut sa scriu, nu ma lasa mana sa notez binele pe care il fac micii, marii, putinii sau numerosii daunatori.
Iar acum un mic exercitiu pentru intelectul meu lenes, si nu numai. Ce suntem noi, fiecare in parte in marea gradina?
De sus si de departe oare cum arata gradina? oare cum miroase? Oare ce este predominant? Ce fel de gradina suntem? Ne-ar placea daca ar lua dimensiunile normalului? Ne-ar placea ce vedem? Si inca ceva. Cati am fi corecti cand ne-am insusi ce buruiana suntem in marea gradina? Si daca am reusi corect sa ne vedem, am putea noi oare, sa ne dorim mai bine? Mai frumos? Ne-am schimba? Cu regret raspunsul meu este nu. Si un nu foarte apasat.
Cam atat pentru asta dimineata.
PS: de citit Hesse—Lupul de stepa